Homo juridicus. Eseu despre functia antropologica a dreptului

Autorul pleacă de la o premisă nouă asupra dreptului: funcţiile şi valorile sale fundamentale au structurat societăţile occidentale, iar această relaţie fondatoare trebuie regândită în noii termeni ai globalizării. Ca urmare, îşi propune să răspundă argumentat, folosind o logică ce-şi are fundamentele în câmpul ştiinţelor sociale, la întrebările privind modul în care totuşi dreptul se schimbă, iar această schimbare nu are o anumită coerenţă. Aceasta ar contraveni dreptului ca fundament de coerenţă a societăţilor occidentale, în primul rând.
Supiot insistă de asemenea asupra rolului regulator al dreptului. Ultimul este astăzi este refeudalizat pe plan internaţional, de vreme ce garantul contractului nu mai este Statul (ca înainte), ci un mozaic de agenţii şi organisme de guvernare mondializată. Există de aceea şi o serie de pericole în această tendinţă de impunere a unui anumit tip de drept globalizat, ce este o imagine a trecerii de la o societate instituţională la una de comunicare. Autorul propune soluţii viabile şi comune: drepturile omului trebuie să fie fundament şi sursă interpretativă, culturile trebuie să fie continuu comparate şi ca atare antropologia diplomatică trebuie să fie preeminentă, iar principiul solidarităţii trebuie să fie reevaluat în lumina noilor schimbări mondiale.
în opinia autorului, dreptul nu trebuie să fie privit în perspectiva utilităţii sale prin grila teorii azi la modă a „Law and Economics”, ci trebuie să îşi păstreze coerenţa ca necesitate antropologică, de vreme ce nici societatea umană nu trebuie să se ghideze după modele biologice şi mecanice. Dreptul trebuie să rămână, în ciuda noilor imperative economice, un referent al stabilităţii omului în societatea modernă, după imaginea sa structurantă din societăţile care l-au avut drept fundament şi garant al stabilităţii şi dezvoltării lor.