Arca lui Noe

Am încercat să ofer în Arca lui Noe un tablou tipologic şi istoric al romanului românesc. (…) Nu sunt un cititor de romane. În ordinea preferinţelor mele de lectură, romanul a ocupat mult timp unul din ultimele locuri, lăsând în urmă poate doar cărţile de călătorie şi pe cele de aventuri. Şi totuşi Arca lui Noe este un lung eseu despre roman; contradicţie numai aparentă, pe care aş lămuri-o spunând deocamdată că un critic nu scrie neapărat despre ce i-ar plăcea să scrie. Plăcerea constituie pentru el un criteriu secundar, căci nu hedonismul se află la originea actului critic, ci o anumită necesitate a spiritului care substituie dorinţei un sentiment de obligaţie. Aşa cum moralistul (bine se ştie) nu este neapărat un iubitor al moralei, nici criticul nu-şi găseşti justificarea psihologică în iubirea de literatură, ci, mai degrabă, într-un interes complex, care o face uneori posibilă, fără însă a o presupune totdeauna în punctul de pornire. Thibaudet spune că nu atât dragostea de literatură, cât nevoia de a vorbi despre ea, face critica. Un autor, o operă, un gen sau o epocă literară constituie în primul rând pentru critic o problemă: o dificultate de învins. Nu numai poetul, cum spune Valéry, dar şi criticul este „un martir al rezistenţei faţă de ceea ce se face uşor”. Şi nu caută cu orice preţ o soluţie; se confruntă adesea cu lipsa ei. Soluţiile lesnicioase îl lasă indiferent; insolubilul, iată visul.